Cine a aruncat roșia fatidică ce a pornit revoluția La Tomatina? Adevărul este că nimeni nu știe. O fi fost, poate, o rebeliune împotriva lui Franco sau poate un carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai cunoscute versiuni a poveștii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă cu păpuși gigantice de mucava) localnicii doreau să însceneze o încăierare de stradă pentru a atrage atenția. Au dat peste o căruță cu legume și zarzavaturi care se afla în apropiere și au început să arunce cu roșii coapte. Spectatori nevinovați s-au pomenit implicați și ei până când totul a culminat cu o bătaie generală cu fructe zburând în toate direcțiile. Instigatorii au fost nevoiți să îi despăgubească pe vânzători dar asta nu a împiedicat repetarea luptelor cu roșii - și nașterea unei noi tradiții.

De teama unei escaladări turbulente a evenimentelor, autoritățile au adoptat, au destins, apoi au reintrodus o serie de interdicții în anii 1950. În 1951 localnicii care au încălcat legea au fost întemnițați până când s-a cerut eliberarea lor prin proteste publice. Cel mai cunoscut afront adus interdicțiilor puse luptelor cu roșii a avut loc în 1957 când susținătorii au simulat o înmormântare a roșiei, cu sicriu și procesiune funerară. După 1957 guvernul local a decis să se adapteze situației, a stabilit o serie de reguli și a îmbrățișat excentrica tradiție.

Deși roșiile ocupă locul central al evenimentului, o serie de festivități desfășurate pe parcursul unei săptămâni conduc spre confruntarea finală. Sunt sărbătoriți sfinții patroni ai localității Buñol, Fecioara Maria și Sfântul Louis Bertrand, cu parade pe străzi, muzică și jocuri de artificii în veselul stil spaniol. Ca să prindă puteri pentru iminenta luptă, participanților li se servește în ajunul bătăliei o paella uriașă, reprezentând un fel de mâncare emblematic pentru Valencia, compus din orez, fructe de mare, șofran și ulei de măsline.

În prezent, acest festival dezlănțuit respectă anumite rigori. Organizatorii au ajuns până acolo încât cultivă, doar pentru acest eveniment anual, un soi special de tomate neplăcute la gust. Festivitățile încep pe la ora 10 dimineața când participanții se întrec să înhațe un jambon legat în vârful unui par acoperit cu untură. Spectatorii îi stropesc cu furtunul pe cățărători în timp ce cântă și dansează pe străzi. Când clopotul bisericii bate la amiază, camioane pline ochi cu roșii intră în oraș, în timp ce mulțimea scandează din ce în ce mai tare ”To-ma-te, to-ma-te!”.

Apoi, o dată cu intervenția unui tun de apă, începe evenimentul principal. Aceasta este unda verde pentru zdrobirea și aruncarea roșiilor în atacurile asupra colegilor participanți. Lansatori cu boltă de la mare distanță, asasini de la mică distanță și aruncători din cârlig de la distanță medie. Indiferent de tehnică, la sfârșit vei arăta (și te vei simți) total diferit. Peste aproape o oră, lansatorii de bombe înmuiați bine în roșii rămân să se joace într-o mare de bulion de stradă cu puține resturi în ea care să arate a roșie. O a doua bubuitură de tun anunță încetarea bătăliei.

Cine a aruncat acea primă roşie prevestitoare de rău, care a dat startul revoluţiei La Tomatina? Adevărul este că nimeni nu ştie. Poate a fost o rebeliune anti-Franco sau un carnaval care a scăpat de sub control. Potrivit celei mai populare versiuni a poveştii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă a unor păpuşi uriaşe din papier mâché), localnicii căutau să pornească o încăierare pentru a atrage atenţia asupra lor. Din întâmplare, au dat peste un cărucior cu legume şi au început să arunce cu roşii coapte în stânga şi-n dreapta. Au început să se implice şi spectatori obişnuiţi, până când acţiunea a degenerat într-o busculadă enormă de fructe zburătoare. Instigatorii au fost obligaţi să despăgubească vânzătorii de roşii, însă acest lucru n-a împiedicat începerea unor alte bătălii cu tomate—şi astfel, naşterea unei noi tradiţii.

Temându-se ca lucrurile să nu scape de sub control, autorităţile au adoptat, relaxat, şi apoi au reintrodus o serie de interdicţii în anii ’50. În 1951 localnicii care au sfidat legea au fost întemniţaţi, până când prin proteste publice oamenii au început să ceară eliberarea lor. Cel mai celebru şi îndrăzneţ protest la adresa interzicerii luptelor cu roşii a avut loc în 1957, când adepţii acestora au pus în scenă funeraliile tomatelor, nelipsite fiind coşciugul şi cortegiul funerar. După 1957, administraţia locală a început să se adapteze la noile schimbări apărute în societate, iar după ce a implementat câteva reguli a hotărât să accepte trăznita tradiţie.

Deşi în centrul atenţiei sunt roşiile, o săptămână de festivităţi este organizată înainte de confruntarea finală. Este o sărbătoare a sfinţilor protectori ai oraşului Buñol, Fecioara Maria şi Sf. Louis Bertrand, celebrată prin parade stradale, muzică şi focuri de artificii în stilul vesel tipic spaniol. Pentru a vă fortifica înainte de iminenta încăierare în ajunul bătăliei este servită o paella de proporţii uriaşe, mâncare simbol din regiunea Valencia gătită cu orez, fructe de mare, şofran şi ulei de măsline.

Astăzi, acest festival lipsit de inhibiţii a căpătat o anumită aură de rânduială. Organizatorii au mers până-ntracolo încât au ajuns să cultive un soi special de roşii necomestibile, special pentru acest eveniment anual. Festivităţile încep în jurul orei 10 dimineaţa, când participanţii se iau la întrecere pentru a pune mâna pe o bucată de jambon înfiptă în vârful unui stâlp uns cu grăsime. Spectatorii înarmaţi cu furtunuri cu apă încep să-i ude pe temerarii căţăraţi pe stâlp, în timp ce cântă şi dansează în stradă. Atunci când clopotul bisericii bate amiaza, camioane pline ochi cu roşii încep să intre în oraş, în timp ce scandări precum „To-ma-te, to-ma-te!” se aud din ce în ce mai tare.

Apoi, salva unui tun cu apă dă startul evenimentului principal. Aceasta este unda verde pentru zdrobirea şi lansarea roşiilor în atacuri susţinute împotriva celorlalţi participanţi. Aruncători de roşii cu lob la distanţă mare, asasini făţişi şi ţintaşi cu aruncări din cârlig la distanţă medie. Indiferent ce tehnică abordaţi, când totul va lua sfârşit veţi arăta (şi vă veţi simţi) cu totul altfel. Aproape o oră mai târziu, bătăuşii înmuiaţi în roşii sunt lăsaţi să se joace într-o mare de salsa stradală ca terciul, în timp ce găsirea unei roşii întregi devine aproape o misiune imposibilă. O a doua salvă de tun anunţă finalul bătăliei.

Cine-a aruncat acea primă memorabilă tomată, care-a dat startul revoluției “La Tomatina”? Realitatea este că nimeni nu știe. Poate c-a fost o revoltă anti-Franco, sau poate vreun carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai populare versiuni a poveștii, în timpul festivalului din 1945 desfăşurat la Los Gigantes (o paradă cu păpuşi uriaşe din hârtie creponată), localnicii au înscenat o încăierare pentru a atrage atenția asupra lor. Şi, pentru că în apropiere s-a nimerit o tarabă cu legume, au început să arunce cu roșii. Cum în încăierare s-au implicat şi simpli spectatori, totul a degenerat într-o nebunie de roşii zburătoare. Instigatorii au fost nevoiţi să despăgubească vânzătorii de tomate, dar asta nu a împiedicat repetarea bătăilor cu roşii – şi naşterea unei noi tradiţii.

În perioada 1950, temându-se de intensificarea necontrolată a fenomenului, autoritățile au adoptat, relaxat, şi apoi readus în vigoare o serie de interdicții. În 1951, localnicii care au sfidat legea au fost închiși până când eliberarea lor a fost solicitată prin proteste publice. Cea mai faimoasă sfruntare a interdicțiilor privind bătăile cu roşii a avut loc în 1957, când susținătorii au organizat în bătaie de joc o ceremonie funerară a tomatelor, cu sicriu și procesiune. După 1957, guvernul local a decis să adopte o atitudine flexibilă, a stabilit câteva reguli, și a îmbrățișat tradiția traznită.

Deşi în centrul atenției află roşiile, confruntarea finală este precedată de o săptămână de festivităţi. Sunt celebraţi sfinții patroni ai oraşului Buñol, Fecioara Maria și Sf. Louis Bertrand, prin parade stradale, muzică și focuri de artificii în veselul stil spaniol. Şi ca participanţii să-şi întremeze puterile pentru încăierarea ce urmează, în ajunul bătăliei este servită o paella uriaşă, binecunoscutul preparat culinar valencian realizat din orez, fructe de mare, șofran, și ulei de măsline.

Astăzi, în cadrul acestui festival liber, sunt aplicate totuși anumite măsuri de ordine. Organizatorii au mers până-ntr-acolo încât au cultivat o varietate specială de roșii necomestibile, doar pentru a fi folosite în cadrul evenimentului anual. Festivitățile demarează dimineaţa, în jurul orei 10, atunci când participanții se întrec pentru a prinde o bucata de șuncă agăţată în vârful unui stâlp alunecos. Spectatorii îi stropesc cu apă pe căţărătorii curajoşi, în timp ce mulţimea cântă și dansează pe străzi. Când clopotul bisericii anunţă amiaza, în oraş îşi fac apariţia camioanele pline cu rosii, în timp ce mulţimea scandează din ce în ce mai tare "To-ma-te, to-ma-te!".

Apoi, odată cu prima lovitură lansată de un tun cu apă, se dă startul evenimentului principal. Acesta reprezintă permisiunea de a strivi şi de a lansa atacuri nebuneşti cu roşii împotriva celorlalţi participanţi. Aruncări cu boltă la mare distanţă, trageri la ţintă, sau lovituri cu efect la distanţă medie. Orice tehnică ai folosi, în momentul în care nebunia s-a terminat, vei arata (şi te vei se simţi), complet diferit. Aproape o oră mai târziu, atacanţii îmbibaţi în roşii sunt lăsaţi să se distreze într-o mare zemoasă de salsa stradală, în care abia dacă mai poate fi găsit ceva asemănător cu o roşie. O a doua lovitură de tun marchează finalul bătăliei.

Cine a aruncat cu prima roșie, predestinată să fie începutul revoluției La Tomatina? Adevărul este că nimeni nu știe. Poate să fi fost vreo rebeliune anti-Franco, sau vreun carnaval scăpat de sub control. După cea mai populară versiune a poveștii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă de păpuși uriașe confecționate din hârtie), localnicii încercau să pună în scenă o ceartă, spre a atrage atenția. Au dat peste un cărucior cu legume aflat în apropiere și au început să arunce cu roșii coapte. Spectatorii inocenți s-au implicat și ei, până când întreaga scenă s-a transformat într-o veritabilă bătaie cu fructe zburătoare. Instigatorii au fost obligați să îi despăgubească pe vânzătorii de roșii, dar asta nu a oprit organizarea repetată a mai multor bătăi cu roșii — și nașterea unei noi tradiții.

În anii 50, temându-se de tulburarea ordinii, autoritățile au dispus interzicerea evenimentului, interdicţie pe care apoi au ridicat-o și ulterior au reinstituit-o de mai multe ori. În 1951, localnicii care sfidau legea au fost arestați, până când s-a cerut eliberarea lor prin proteste publice. Cel mai mare afront adus interdicției bătăii cu roșii a avut loc în 1957, când susținătorii au ținut o parodie de înmormântare a roşiei, încheiată cu o procesiune cu un sicriu. După 1957, autoritățile locale au decis să accepte lucrurile așa cum sunt; în locul interdicției au stabilit unele reguli și au îmbrățișat această tradiție demențială.

Deși bătaia cu roșii este evenimentul principal, această confruntare finală este precedată de o săptămână întreagă de festivități. Are loc o celebrare a sfinților patroni ai orașului Buñol, Fecioara Maria și San Luis Beltrán, cu parade de stradă, muzică și artificii, totul debordând de veselie, ca la spanioli. În ajunul bătăliei, spre a le hrăni puterile pentru bătaia ce are să urmeze, participanţilor li se servește o paella uriaşă, mâncarea tradițională a Valenciei, preparată din orez, fructe de mare, șofran și ulei de măsline.

Astăzi, pentru acest festival dezlănțuit se iau și unele măsuri de ordine. Organizatorii au mers până acolo, încât să cultive o varietate specială de roșii pentru acest eveniment anual, nedestinate consumului. Festivitățile încep în jurul orei 10 a.m., când participanții se întrec să apuce o șuncă fixată în vârful unui stâlp unsuros. Spectatorii îi udă pe cățărătorii pe stâlp cu apă, cântând și dansând pe străzi. Când clopotul bisericii bate amiaza, în oraș pătrund camioane pline cu roșii, în timp ce se scandează tot mai tare "To-ma-te, to-ma-te!".

Apoi se dă startul evenimentului principal printr-o salvă trasă de un tun de apă. Astfel, se dă verde pentru lansarea de atacuri totale cu roșii zdrobite aruncate în ceilalți participanți. Aruncători de roșii de la mare distanță, asasini din imediata apropiere a țintei și aruncări în cârlig la distanță medie. Indiferent de tehnică, la finalul evenimentului oamenii arată (și se simt) total diferit. Cam o oră mai târziu, participanții la bombardament uzi până la piele de suc de roșii sunt lăsați să se joace într-o mare de bulion noroios ce se revarsă pe străzi, în care nu se mai găsește nicio roşie întreagă. O a doua salvă de tun anunță sfârșitul bătăliei.

Cine a aruncat acea roşie fatală care a declanşat revoluţia La Tomatina? Adevărul este că nimeni nu ştie. Poate să fi fost o răzmeriţă împotriva lui Franco, sau un carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai cunoscute versiuni a poveştii, în timpul festivalului Los Gigantes (o paradă a păpuşilor uriaşe din pastă de hârtie) din 1945, localnicii căutau să însceneze o încăierare ca să atragă atenţia. S-au nimerit lângă un cărucior cu legume şi au început să azvârle cu roşii coapte. Spectatorii neştiutori s-au implicat până când scena a ajuns o uriaşă busculadă cu fructe zburătoare. Instigatorii au trebuit să îi despăgubească pe vânzătorii de roşii, dar aceasta nu a împiedicat repetarea bătăliior cu roşii şi naşterea unei noi tradiţii.

Temătoare de o degenerare a evenimentului, autorităţile au legiferat, relaxat şi apoi au reinstaurat o serie de interdicţii în anii ‘50. În 1951, localnicii care au încălcat legea au fost închişi până când protestele publice au cerut eliberarea lor. Cea mai faimoasă sfidare a interdicţiilor legate de bătăliile cu roşii a avut loc în 1957, când susţinătorii au organizat în batjocură o înmormântare a roşiilor, cu sicriu şI procesiune. După 1957, autorităţile locale au decis să accepte situaţia, au pus la punct câteva reguli şi au adoptat excentricul obicei.

Cu toate că roşiile sunt în centrul atenţiei, punctul culminant este precedat de o săptămână de festivităţi. Este o sărbătoare a sfinţilor protectori ai oraşului Buñol, Fecioara Maria şi Sfântul Louis Bertrand, cu defilări pe străzi, muzică şi focuri de artificii în veselul stil spaniol. Pentru a vă spori forţele în vederea bătăliei, o paella de proporţii gigantice este servită în ajunul acesteia, etalând o combinaţie tipic valenciană, cu orez, fructe de mare, şofran şi ulei de măsline.

În prezent, acest festival dezlănţuit are totuşi anumite măsuri de ordine. Organizatorii au mers până la a cultiva o varietate de roşii fade doar pentru evenimentul anual. Festivităţile demarează în jurul orei 10 dimineaţa când participanţii se întrec în a înhăţa o bucată de şuncă prinsă în vârful unui stâlp alunecos. Spectatorii îi stropesc pe căţărători cu un furtun cu apă, în timp ce cântă şi dansează în stradă. Când clopototul bisericii bate de amiază, camioane încărcate până la refuz cu roşii intră în oraş, în timp ce uralele “To-ma-te, to-ma-te!” se aud din ce în ce mai tare.

Apoi, evenimentul principal începe cu declanşarea unui tun cu apă. Acesta este semnalul pentru zdrobirea roşiilor şi lansarea atacurilor în toate direcţiile împotriva celorlalţi participanţi. Aruncători de roşii la mare distanţă cu boltă, asasini direcţi şi “cârlige” cu rază medie. Oricare ţi-e tehnica, la final vei arăta (şi te vei simţi) total diferit. Cam după o oră, aruncătorii mânjiţi de roşii sunt lăsaţi să se joace în marea de zeamă lipicioasă de pe stradă, în care nu se mai găseşte aproape nimic ce ar putea aduce a roşie. O a doua lovitură de tun semnalează sfârşitul bătăliei.

Cine a aruncat cea dintâi roșie fatidică ce a stârnit revoluția La Tomatina? Adevărul e că nimeni nu știe. Poate că a început ca o rebeliune împotriva lui Franco, sau un carnaval scăpat de sub control. Potrivit celei mai populare versiuni a poveștii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă cu păpuși uriașe făcute din papier mâché), localnicii căutau sa însceneze o încăierare pentru a atrage atenția. Au dat de un cărucior cu legume în apropiere și au început să arunce cu roșii coapte. Spectatori nevinovați au fost și ei prinși la mijloc, până când scena s-a transformat într-o uriașă învălmășeală cu fructe zburătoare. Instigatorii au trebuit să ii plătească pe vânzătorii de roșii, dar asta nu a oprit repetarea bătăilor cu roșii - și nașterea unei noi tradiții.

De teamă că acestea ar putea escalada fără să poată fi stăpânite, autoritățile au decretat, au relaxat și apoi au reinstituit o serie de interdicții în anii '50. În 1951 localnicii care încălcau legea erau arestați, până când protestele publice au cerut eliberarea lor. Cel mai faimos afront adresat acestor interdicțiilor a avut loc în 1957, când susținătorii festivalului au înscenat înmormântarea unei roșii, cu coșciug, procesiune funerară și tot tacâmul. După 1957 autoritățile locale au decis să nu se mai împotrivească curentului, așa că au stabilit niște reguli și au acceptat această tradiție trăznită.

Cu toate că roșiile sunt în centrul atenției, o întreagă săptămână de festivități culminează cu turul de forță final. Este o sărbătoare care îi cinstește pe sfinții ocrotitori ai Buñolului, Fecioara Maria și Sf. Luis Bertrand, cu parade, muzică și artificii, într-o manieră veselă tipic spaniolă. Ca să îți aduni forțele pentru bătaia iminentă, o paella de proporții epice se servește în ajunul bătăliei, scoțând în evidență un fel de mâncare emblematic din Valencia, cu orez, fructe de mare, șofran și ulei de măsline.

Acest festival odinioară fără limite are astăzi o oarecare ordine. Organizatorii au mers până într-acolo încât au cultivat un soi special de roșii cu gust neplăcut, doar pentru evenimentul anual. Festivitățile încep pe la 10 dimineața, când participanții se întrec în a înșfăca un jambon de pe un stâlp unsuros. Spectatorii îi stropesc pe aceștia cu furtunuri cu apă în timp ce cântă și dansează pe străzi. Când clopotul bisericii sună de amiază, camioane pline cu roșii sosesc în oraș pe ritm de "To-ma-te, to-ma-te!" în crescendo.

Apoi începe și evenimentul principal, odată cu pornirea unui tun de apă. Așa se dă undă verde la zdrobit și aruncat roșii în atacuri totale împotriva celorlalți participanți. Aruncători de distanță lungă, asasini de la mică distanță și aruncări cu efect cu bătaie medie. Oricare ar fi tehnica ta, până la final vei arăta (și te vei simți) destul de diferit. Aproape o oră mai târziu bombardierii înmuiați în suc de roșii ajung să se joace într-o mare de salsa stradală, în care de abia mai găsești ceva care să arate a roșie. Tunul de apă pornește din nou și semnalizează finalul batăliei.

Cine a aruncat prima roşie fatidică ce a declanşat revoluția "Tomatina"? Adevărul este că nimeni nu ştie. Poate că s-a întâmplat în timpul unei răzmeriţe împotriva lui Franco. Sau, poate, al unui carnaval scăpat de sub control. Potrivit celei mai populare versiuni a poveştii, în 1945, în cursul Sărbătorii Giganţilor - o paradă de păpuşi uriaşe confecționate din pastă de hârtie, niște localnici încercau să însceneze o gâlceavă, ca să iasă cumva în evidență. Aceştia au dat, din întâmplare, peste un cărucior cu legume aflat prin preajmă şi au început să arunce cu roşii coapte. Spectatorii au fost implicați fără voie în bătălie, scena transformându-se astfel într-un uriaş talmeş-balmeş de legume zburătoare. Instigatorii au fost obligaţi să-i despăgubească pe vânzătorii de roşii, dar acest fapt nu a împiedicat repetarea luptelor şi naşterea unei noi tradiţii.

De teama unei intensificări necontrolate a acestor manifestări, autorităţile au legiferat, au abrogat şi apoi au reinstaurat o serie de interdicţii în anii '50. În 1951, înainte ca protestele publice să ceară eliberarea lor, localnicii care au sfidat legea au fost închişi. Cea mai faimoasă şi insolentă înfruntare a interdicţiilor a avut loc în anul 1957, când partizanii bătăilor cu roşii au organizat o ceremonie funerară batjocoritoare, cu coşciug şi cortegiu. După 1957, autorităţile locale au hotărât să urmeze curentul, să fixeze câteva reguli la faţa locului şi să îmbrăţişeze extravaganta tradiţie.

În prezent, acest festival fără constrângeri respectă câteva reguli. Organizatorii au mers atât de departe încât au cultivat, special pentru evenimentul anual, o varietate de roşii fade. Semnalul de începere este dat în jurul orei 10 dimineaţa, când participanţii se înghesuie să apuce o bucată de şuncă, fixată în vârful unei prăjini lunecoase. Spectatorii stropesc cu apă participanții, în timp ce cântă şi dansează pe străzi. Când clopotele bisericii bat de amiază, tractoare încărcate cu roşii pătrund în oraş, în timp ce scandările "Ro-şii! Ro-şii!" ajung la apogeu.

Apoi, o dată cu lovitura unui tun de apă, începe principalul eveniment. Se dă astfel undă verde strivirii şi lansării de roşii, în atacuri încrâncenate împotriva celorlalți participanți. Lovituri lungi şi boltite, ucigaşe, de la scurtă distanţă sau medii, cu efect. Indiferent de tehnică, spre sfârşit , arăţi şi te simţi cu totul altfel. După aproximativ o oră, bombardierele îmbibate în zeamă de roşii sunt lăsate să joace într-o mare de sos (salsa) gros de stradă, în care cu greu s-ar mai putea găsi ceva care să semene cu o roşie. O a doua lovitură de tun anunţă sfârşitul bătăliei.

Cine a azvârlit acea primă roșie fatidică care a declanșat revoluția La Tomatina? Adevărul e că nimeni nu știe. Poate că a fost o rebeliune împotriva lui Franco sau un carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai populare versiuni a poveștii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă de păpuși gigantice făcute din pastă de hârtie), localnicii plănuiau să însceneze o încăierare pentru a atrage atenția asupra cauzei lor. Întâmplarea a făcut ca în apropiere să se afle un căruţ cu legume și au început să arunce cu roșii coapte. Trecătorii inocenți s-au implicat și ei până ce întreaga scenă s-a transformat într-o încăierare de proporții, cu fructe zburând în aer. Instigatorii au trebuit să-i despăgubească pe vânzătorii de roșii dar asta nu a împiedicat și mai multe lupte cu roșii - și astfel s-a născut o nouă tradiție.

Temându-se că lucrurile scapă de sub control, autoritățile au implementat, au anulat și apoi au reinstaurat un număr de interdicții în anii 1950. În 1951 localnicii care sfidau legea erau trimiși la închisoare până când au fost eliberați datorită protestelor publicului. Cel mai faimos caz de sfidare a interdicției împotriva luptelor cu roșii a avut loc în anul 1957, când susținătorii lor au organizat în batjocură o înmormântare de roșii cu tot tacâmul, coșug și procesiune. După anul 1957 guvernul local a decis să nu se mai lupte împotriva morilor de vânt, a stabilit câteva reguli și a îmbrățișat tradiția trăznită.

Deși roșiile joacă rolul principal, o săptămână întreagă de festivități culmină cu confruntarea finală. Este o sărbătorire a sfinților patroni ai lui Buñol, Fecioara Maria și Sfântul Louis Bertrand, cu parade de-a lungul străzilor, muzică și focuri de artificii după vesela tradiție spaniolă. Pentru a-ți întări rezistența în anticiparea inevitabilei încăierării, în seara dinaintea bătăliei se servește o paella de proporții epice, care pune sub lumina reflectoarelor un fel de mâncare iconic din Valencia făcut din orez, fructe de mare, șofron și ulei de măsline.

În ziua de azi, acest festival dezlănțuit are un anumit grad de ordine și disciplină. Organizatorii au mers într-atât de departe încât au cultivat o varietate specială de roșii necomestibile numai pentru acest eveniment anual. Festivitățile încep în jur de 10 dimineața când participanții se întrec să înhațe o șuncă atârnată sus pe un stâlp unsuros. Spectatorii îi stropesc pe cățărători cu furtunuri cu apă în același timp cântând și dansând în stradă. Când clopotul bisericii sună de amiază, camioane umplute cu vârf cu roșii își fac apariția în oraș în timp ce strigătele de "To-ma-te, to-ma-te!" ating un punct culminant.

În acel moment, odată cu lansarea unui tun cu apă, începe evementul principal. Acela este semnalul verde pentru zdrobirea și aruncarea roșiilor în atacuri din răsputeri asupra celorlați participanți. Aruncători de roșii la distanță, asasini de îndeaproape și croșeuri de distanță medie. Oricare ți-ar fi tehnica, pe când se termină, vei arăta (și te vei simți) destul de diferit. După aproape o oră, aruncătorii de bombe înmuiați în roșii sunt lăsați să se joace într-o mare de sos lipicios care acoperă străzile, neputându-se găsi nicio urmă de vreo roșie întreagă. O a doua lansare a tunului semnalează sfârșitul bătăliei.

Cine a azvârlit cea dintâi roşie fatidică de la care a pornit revoluţia La Tomatina? Adevărul e că nu ştie nimeni. O fi fost o revoltă anti-Franco, sau o petrecere populară care a luat-o razna. Conform celei mai răspândite versiuni, în 1945, în timpul Festivalului Giganţilor (o uriaşă paradă de marionete de mucava), localnicii au plănuit să insceneze o încăierare ca să mai afle lumea de ei. Au dat de un car cu legume aflat prin apropiere şi s-au apucat sa azvârle roşii coapte. Spectatorii inocenţi s-au trezit antrenaţi în joc, până când spectacolul a escaladat transformându-se într-o învălmăşeală masivă de roşii zburătoare. Instigatorii au trebuit să plătească paguba vânzătorilor de roşii, dar asta n-a împiedicat reizbucnirea noilor bătăi cu roşii - şi naşterea unei noi tradiţii.
De-a lungul anilor 1950 autorităţile, temându-se de o escaladare haotică, au impus , apoi au relaxat, apoi au reinstituit o serie de interdicţii. In 1951 localnicii care au sfidat legea au fost trimişi la puşcărie până când indignarea publică a dus la punerea lor în libertate. Cel mai faimos afront adus prohibiţiilor anti-roşie s-a produs în 1957, când adepţii i-au făcut pătlăgelei o înmorântare parodică, cu tot cu coşciug şi procesiune funerară. In fine, după 1957 autorităţile locale au decis să nu mai înoate împotriva curentului, au stabilit câteva reguli de bază, şi s-au asociat şi ele acestei tradiţii deşuchiate.
Roşia e vedetă, dar evenimentul include o săptămână întreagă de festivităţi încheiate cu o confruntare finală. Este în fond o celebrare a ocrotitorilor sfinţi ai Buñolului, Fecioara Maria şi Sf. Luis Bertrand, cu parăzi de stradă, muzică şi foc de arificii în exuberanta tradiţie spaniolă. Ca să prinzi puteri înainte de bătălia iminentă, în ajun se serveşte o paella - mîncare valenciană tradiţională din orez, fructe de mare, şafran şi ulei de măsline - de proporţii epice.

In ziua de azi această sărbătoare fără frâu decurge într-o oarecare ordine. Organizatorii au mers până acolo încât să cultive o varietate de roşii necomestibile special pentru acest eveniment anual. Festivităţile încep cam pe la 10 dimineaţa, cu o competiţie în care participanţii trebuie să înşface jambonul prins în vârful unui stâlp uns cu ulei. Spectatorii îi împroaşcă cu apă din furtun, dansează, cântă în stradă. Când clopotul bisericii bate de amiază camioanele încărcate cu roşii trag în oraş iar scandările To-ma-te, to-ma-te progresează în crescendo.
Apoi trage un tun de apă şi încep evenimentele principale. Intre participanţi se dezlănţuie un atac total, în care roşiile sunt strivite şi lansate în toate părţile. Sunt aici şi trăgători de bătaie lungă, şi asasini la distanţă scurtă şi maeştrii directelor de rază medie. Orice metodă foloseşti, la sfîrşit ai să arăţi (şi ai să te simţi) cu totul alt om. Cam cu o oră mai târziu ţintaşii îmbibaţi cu suc de roşii sânt lăsaţi să se joace într-o mare de sos vâscos de stradă în care aproape nimic nu reaminteşte roşia originală. A doua lovitură de tun semnalează sfârşitul bătăliei.

Oare cine a azvârlit prima roșie, fatidica roșie care a declanșat revoluția « La Tomatina » ? ìn realitate, nimeni nu cunoaște adevărul. Probabil că era o rebeliune anti-franchistă sau un carnaval care a scăpat de sub control. Versiunea cea mai răspândită a poveștii spune că în 1945, în timpul festivalului „Los Gigantes” (parada unei păpuși uriașe din mucava), câțiva localnici puseseră la cale o așa-zisă bătaie cu scopul de a atrage atenția asupra lor. Când dădură peste o tarabă plină cu legume, aceștia începură să azvârle cu roșii foarte coapte. Cei care la început fuseseră doar privitori intrară și ei în scenă transformâd-o într-o bătaie generală în care fructele zburau în toate părțile. Instigatorii fură nevoiți să despăgubească vânzătorii de roșii fapt ce nu împiedică această întâmplare să se producă și anul următor. Astfel apăru o nouă tradiție.

Ìn anul 1950, de teamă că o astfel de manifestație ar putea căpăta proporții și ca urmare ar scăpa de sub control, autoritățile au adoptat o serie de legi pe care apoi le-au retras pentru a le restabili ceva mai târziu. Ìn 1951, cei care nu respectară acele legi fură trimiși la închisoare pînă când vocea poporului obținu eliberarea lor. Reacția cea mai celebră împotriva acelor legi s-a manifestat în 1957 când partizanii acestei tradiții organizară o înmormântare a roșiei cu toata pompa cuvenită, cu coșciug și procesiune.

Ìn urma provocării, administrația locală s-a gândit că ar fi timpul să dea dovadă de indulgență și a acceptat această tradiție neobișnuită, nu înainte însă de a fixa câteva reguli.

Deși roșiile ocupă un loc central în cadrul acestui eveniment anual, săptămâna de festivități culminează cu un spectacol pregătit în cinstea sfinților patroni din Buniol, Sfânta Maria și Sfântul Luis Bertrand, ocazie cu care se organizează parăzi cu muzică și focuri de artificii în stilul specific spaniol, plin de voie bună. Pentru a prinde puteri, o zi înaintea faimoasei bătăi se pregătește o porție uriașă de paela, felul de mâncare tipic valencian preparat cu orez, crustacee, safran și ulei de măsline.

în ziua de azi, festivalul se desfășoară fără piedici, cerându-se însă ca anumite reguli să fie respectate cu sfințenie. Organizatorii și-au luat rolul atât de serios încât cultivă, special pentru acest eveniment, o varietate de roșii, atât de fade încât nu pot fi mâncate, dar care sunt ideale pentru această ocazie. Festivitățile încep dimineața în jurul orei 10, moment în care participanții aleargă cât îi țin picioarele pentru a apuca un ciolan de șuncă fixat în vârful unui stâlp badijonat cu untură. Privitorii îi stropesc pe participanți cu apă cântând și dansând în același timp. Când clopotul bisericii anunță prânzul, camioane umplute cu roșii intră în oraș în timp ce toată lumea scandează din ce în ce mai tare „Ro-șii, ro-șii!”.

Apoi, tancul cu apă anunță începutul principalului eveniment. Ìndată ce se dădu semnalul, participanții își umplură mâinile cu roșii care, storcite, începură să curgă, și bătaia începu. Fiecare se lupta cum putea: unii aruncau cu roșii cât puteau de departe, alții trăgeau de la doi pași, iar alții aruncau cu cârligul. Oricare ar fi fost metoda, la sfârșit, toți participanții arătau și se simțeau ca și cum ar fi fost alte persoane. După numai o oră, „luptătorii” erau îmbibați cu suc și continuară distracția într-o mare de sos în care era imposibil sa găsești o singură roșie întreagă. Ìn acel moment, tancul dădu semnalul de sfârșit.

Cine a aruncat acea întâie roşie fatidică de la care a pornit revoluţia La Tomatina? În realitate, nu ştie nimeni. Poate a fost o revoltă împotriva lui Franco sau un carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai populare variante a poveştii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă de păpuşi uriaşe din papier mâché), localnicii căutau să însceneze o încăierare ca să atragă puţin atenţia. Au dat peste o cotigă cu legume aflată în apropiere şi au început să azvârle cu roşii coapte. Spectatorii nevinovaţi s-au implicat şi ei până când scena a escaladat într-un caft masiv cu fructe aeropurtate. Instigatorii au fost obligaţi să-i despăgubească pe vânzătorii de tomate, dar asta nu a pus capăt repetării tot mai multor lupte cu roşii - şi naşterii unei noi tradiţii. Temându-se de o escaladare dezordonată, pe parcursul anilor 50 autorităţile au adoptat, relaxat şi apoi reintrodus o serie de interdicţii. În 1951, localnicii care sfidau legea au fost închişi până când protestele publice le-au cerut eliberarea. Cel mai renumit afront adus interdicţiei tomatelor a avut loc în 1957, când susţinătorii au pus în scenă parodia unei înmormântări a roşiilor, de la care nu au lipsit coşciugul şi procesiunea îndoliată. După 1957, guvernul local a hotărât să accepte lucrurile aşa cum sunt, a introdus câteva reguli şi a îmbrăţişat ţăcănita tradiţie.

Deşi roşiile au rolul principal, finalul apoteotic este pregătit de o întreagă săptămână de festivităţi. Este o sărbătoare a sfinţilor protectori ai oraşului Buñol, Fecioara Maria şi Sf. Luis Bertran, cu parăzi de stradă, muzică şi artificii în cel mai vesel stil spaniol. Ca să sporească vigoarea participanţilor la iminenta încăierare, în ajunul bătăliei se serveşte o paella de proporţii epice, moment ce etalează o clasică mâncare valenciană preparată din orez, fructe de mare, şofran şi ulei de măsline.

Astăzi, acest festival dezlănţuit respectă totuşi un anumit grad de ordine. Organizatorii au mers până într-acolo încât să cultive o varietate specială de roşii insipide destinate exclusiv acestui eveniment anual. Festivităţile încep în jurul orei 10 dimineaţa, când participanţii se reped să apuce o şuncă fixată în vârful unui stâlp unsuros. Spectatorii îi stropesc pe căţărători cu furtunurile de apă, cântând şi dansând pe străzi. Când clopotul bisericii bate de amiază, camioanele încărcate cu tomate intră în oraş pe un crescendo al vocilor ce scandează "To-ma-te, to-ma-te!".

Apoi, evenimentul principal începe cu prima salvă a unui tun de apă. Acesta este semnalul de pornire pentru strivirea şi lansarea tomatelor în atacuri demenţiale împotriva celorlalţi participanţi. Roşii lobate la distanţă mare, asasinate fără ocolişuri şi "cârlige" cu rază medie de acţiune. Indiferent ce tehnică aplici, până la final vei arăta (şi te vei simţi) cu totul diferit. Aproape o oră mai târziu, lansatorilor de bombe îmbibaţi în sos de roşii nu le mai rămâne decât să se joace într-o mare fleşcăită de salsa stradală, în care nu se mai găseşte aproape nimic care să amintească de o tomată întreagă. O a doua salvă de tun indică sfârşitul bătăliei.