Cine a aruncat acea întâie roşie fatidică de la care a pornit revoluţia La Tomatina? În realitate, nu ştie nimeni. Poate a fost o revoltă împotriva lui Franco sau un carnaval scăpat de sub control. Conform celei mai populare variante a poveştii, în timpul festivalului Los Gigantes din 1945 (o paradă de păpuşi uriaşe din papier mâché), localnicii căutau să însceneze o încăierare ca să atragă puţin atenţia. Au dat peste o cotigă cu legume aflată în apropiere şi au început să azvârle cu roşii coapte. Spectatorii nevinovaţi s-au implicat şi ei până când scena a escaladat într-un caft masiv cu fructe aeropurtate. Instigatorii au fost obligaţi să-i despăgubească pe vânzătorii de tomate, dar asta nu a pus capăt repetării tot mai multor lupte cu roşii - şi naşterii unei noi tradiţii. Temându-se de o escaladare dezordonată, pe parcursul anilor 50 autorităţile au adoptat, relaxat şi apoi reintrodus o serie de interdicţii. În 1951, localnicii care sfidau legea au fost închişi până când protestele publice le-au cerut eliberarea. Cel mai renumit afront adus interdicţiei tomatelor a avut loc în 1957, când susţinătorii au pus în scenă parodia unei înmormântări a roşiilor, de la care nu au lipsit coşciugul şi procesiunea îndoliată. După 1957, guvernul local a hotărât să accepte lucrurile aşa cum sunt, a introdus câteva reguli şi a îmbrăţişat ţăcănita tradiţie.

Deşi roşiile au rolul principal, finalul apoteotic este pregătit de o întreagă săptămână de festivităţi. Este o sărbătoare a sfinţilor protectori ai oraşului Buñol, Fecioara Maria şi Sf. Luis Bertran, cu parăzi de stradă, muzică şi artificii în cel mai vesel stil spaniol. Ca să sporească vigoarea participanţilor la iminenta încăierare, în ajunul bătăliei se serveşte o paella de proporţii epice, moment ce etalează o clasică mâncare valenciană preparată din orez, fructe de mare, şofran şi ulei de măsline.

Astăzi, acest festival dezlănţuit respectă totuşi un anumit grad de ordine. Organizatorii au mers până într-acolo încât să cultive o varietate specială de roşii insipide destinate exclusiv acestui eveniment anual. Festivităţile încep în jurul orei 10 dimineaţa, când participanţii se reped să apuce o şuncă fixată în vârful unui stâlp unsuros. Spectatorii îi stropesc pe căţărători cu furtunurile de apă, cântând şi dansând pe străzi. Când clopotul bisericii bate de amiază, camioanele încărcate cu tomate intră în oraş pe un crescendo al vocilor ce scandează "To-ma-te, to-ma-te!".

Apoi, evenimentul principal începe cu prima salvă a unui tun de apă. Acesta este semnalul de pornire pentru strivirea şi lansarea tomatelor în atacuri demenţiale împotriva celorlalţi participanţi. Roşii lobate la distanţă mare, asasinate fără ocolişuri şi "cârlige" cu rază medie de acţiune. Indiferent ce tehnică aplici, până la final vei arăta (şi te vei simţi) cu totul diferit. Aproape o oră mai târziu, lansatorilor de bombe îmbibaţi în sos de roşii nu le mai rămâne decât să se joace într-o mare fleşcăită de salsa stradală, în care nu se mai găseşte aproape nimic care să amintească de o tomată întreagă. O a doua salvă de tun indică sfârşitul bătăliei.