Nu se poate spune că ducem lipsă de rafinament aici, în zona SE26 din Londra: doar Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel lovesc cimentul crăpat al parcării din faţa apartamentului meu, mi-este greu să nu mă gândesc la acele fotografii din revista Picture Post, cu membrii familiei regale vizitând sinistraţii în urma bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Doar că misiunea ei în mica noastră suburbie înseamnă mai mult decât să ofere compasiune. Hempel – femeia care a inventat ceea ce numim „boutique hotel” înainte de apariţia termenului ca atare – a venit să-mi ofere ponturi pe care, judecând după publicitatea înşiruită pe pagini întregi din revistele de design interior şi întrebările nerăbdătoare din forumurile on-line de genul „Cum să…?”, jumătate dintre proprietarii din lumea occidentală par disperaţi să le afle: cum să dai unei locuinţe obişnuite aspectul şi atmosfera unui apartament de hotel de cinci stele, pentru care oamenii plătesc 750 de lire sterline pe noapte. În cazul meu, ar fi vorba despre transformarea conform principiilor Hempel a unui apartament modest format din etajul din mijloc al unei case lipite în oglindă, în stil victorian, cu trei etaje.

„Vei reuşi”, îmi spune, aruncând o privire de jur-împrejurul bucătăriei. „Oricine poate reuşi. Nu există absolut niciun impediment. Însă trebuie să existe o continuitate de la o cameră la alta. Trebuie să ai o viziune unitară.” Priveşte meditativ spre ieşirea de incendiu. „Şi, desigur, ar trebui să cumperi casa de alături.” Asta este o glumă. Cel puţin aşa cred.

...

Să ne oprim însă un pic, ca să cugetăm la bizareria acestui impuls. O cameră de hotel este un spaţiu amnezic. Ne-ar deranja dacă ar purta orice semn al oaspetelui anterior, mai ales că mulţi dintre noi merg în camere de hotel ca să facă lucruri pe care nu le-ar face acasă. Avem pretenţia ca o cameră de hotel să fie curăţată ca şi cum din pat tocmai ar fi fost luat un cadavru. (În unele cazuri, asta chiar se întâmplă.) Apartamentul în care locuim întruchipează exact ideea opusă: este un depozit de amintiri. Istoricul locatarilor trebuie să poată fi citit în fotografiile de pe cămin, tablourile de pe pereţi, cărţile de pe rafturi. Dacă o cameră de hotel ar fi om, atunci ar fi un pacient lobotomizat care zâmbeşte tâmp sau un psihopat credibil.

Suntem obişnuiţi cu farmecul locului din Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham locuiseră deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel lovesc betonul crăpat din parcarea de lângă apartamentul meu, nu este greu să îţi imaginezi acele fotografii apărute în Picture Post, ale unui membru al familiei regale care vizitează familiile din clădirile bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial. Misiunea ei în apartamentul meu modest de suburbie este, totuşi, mai mult decât aceea de a arăta compasiune. Hempel - femeia care a inventat hotelul de tip boutique înainte de a purta orice astfel de denumire comună - venise să-mi dea informaţii pentru care, judecând după aria de răspândire a revistelor cu specific de design interior şi după mesajele anxioase de pe forumurile on-line de bricolaj, jumătate din proprietarii de imobile din lumea occidentală par disperaţi: cum să-i dea unei locuinţe obişnuite aspectul şi atmosfera unui hotel de cinci stele, de 750 £ pe noapte. Să dea o notă tip Hempel, în acest caz, unui modest apartament format din partea de mijloc a unei clădiri victoriene cu trei etaje.

„Ai putea s-o faci”, spune ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. „Oricine ar putea s-o facă. Nu văd absolut nici un motiv pentru care să nu fie posibil. Dar trebuie să existe continuitate între camere. Trebuie să se urmeze o singură idee peste tot.” Se uită afară cu nostalgie, peste scara de incendiu. „Şi ar trebui să cumperi casa de alături, desigur.” Asta e o glumă. Cred.

...

Merită un moment de reflecţie, însă, pentru a lua în considerare ciudăţenia acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Am fi tulburaţi dacă ar purta vreun semn al vreunui ocupant anterior, în special pentru că mulţi dintre noi mergem la hoteluri să facem lucruri pe care nu le-am face acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată atât de amănunţit ca şi când un cadavru tocmai ar fi fost adunat din pat. (În anumite situaţii, acest lucru s-a întâmplat cu adevărat.) Interiorul familial întruchipează ideea opusă: este un depozit de amintiri. Povestea locuitorilor săi ar trebui să fie acolo, în fotografiile de pe cămin, în imaginile de pe perete, în cărţile de pe rafturi. Dacă ar fi oameni, camerele de hotel ar fi pacienţi zâmbitori în urma unei lobotomii sau psihopaţi verosimili.

Suntem obişnuiţi cu fastul în suburbia noastră din sudul Londrei, Sydenham SE26 - actorii Kelly Brook şi Jason Statham au locuit într-o vreme deasupra dentistului. Cu toate astea, când aud ţăcănitul tocurilor Anouskăi Hempel pe cimentul crăpat din parcarea blocului meu, mi-este imposibil să nu mă gândesc la fotografiile din Picture Post, cu fastuoasele vizite regale din timpul celui de-al doilea război mondial, în casele distruse de bombardamente. Misiunea ce o aduce pe Anouska Hempel pe strada modestă a suburbiei noastre este însă mai importantă decât aceea de a oferi compasiune. Hempel – femeia care a inventat hotelul tematic înainte ca acesta să devină marcă înregistrată – a venit să-mi ofere informaţii, de tipul celor căutate cu disperare, se pare, de jumătate din deţinătorii de proprietăţi din lumea vestică - judecând după răspândirea lor în revistele de decoraţiuni interioare şi după mesajele îngrijorate de pe forumurile de meşteşugari amatori. Informaţii despre cum poți da unei case obişnuite înfăţişarea şi atmosfera unui apartament de 750 lire sterline pe noapte, dintr-un hotel de lux. Despre cum să amenajezi în stil Hempel, un modest apartament, în cazul meu, aflat la primul etaj al unui duplex de secol XIX, cu trei nivele.

„Se poate face”, spune ea rotindu-şi privirile prin bucătăria mea. „Este la îndemâna oricui. Nu sunt motive să nu se poată. Dar trebuie să existe o coerenţă între încăperi, toate să fie amenajate în acelaşi spirit.” Priveşte apoi galeş spre ieşirea de incendiu. “Şi trebuie să cumpăraţi apartamentul de alături, bineînţeles.“ E o glumă. Mă gândesc.

...

Merită, totuşi, să ne oprim şi să studiem ciudăţenia acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Ne-am îngrijora dacă ar purta vreo urmă a celor ce au trecut pe-acolo înaintea noastră, mai ales pentru că mulţi dintre noi ne ducem la hotel pentru a ne simţi altfel decât acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie la fel de meticulos curăţată ca după scoaterea din ea a unui cadavru. (De fapt, în unele cazuri este posibil chiar să se fi întâmplat așa.) Interiorul domestic întruchipează ideea contrară: este un depozitar de amintiri. Istoria locatarilor ei trebuie să se afle acolo, în fotografiile de pe cămin, în tablourile de pe pereţi, în cărţile de pe etajere. Dacă am compara camerele de hotel cu oamenii, acestea ar fi pacienţi zâmbitori dar lobotomizaţi sau psihopaţi credibili.

Ne-am obişnuit cu luxul în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au stat o perioadă deasupra dentistului. Dar când tocurile domnişoarei Anouska Hempel lovesc cimentul crăpat din parcarea blocului meu, cu greu te abţii să nu te gândeşti la fotografiile din Picture Post cu regalitatea care vizita familiile bombardate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, misiunea ei în suburbia mea modestă nu este numai de a mi se arăta empatică. Hempel – femeia care a inventat hotelul butic înainte ca acesta să capete acest nume proprietăresc – a venit să-mi ofere informaţii pentru care, judecând după articolele din revistele de design interior şi mesajele postate pe forumurile DIY online, se dau în vânt jumătate din proprietarii din lumea occidentală: cum să faci dintr-o casă modestă un complex hotelier de cinci stele, cu camere de 750 de lire pe noapte. Să personalizeze în stil Hempel transformarea unui apartament sărăcăcios aflat la etajul de mijloc al unui duplex în stil victorian.

„Să ştii că poţi s-o faci”, spuse ea, aruncând un ochi asupra bucătăriei mele. „Oricine poate să o facă. Nu există nici un argument contra. Numai că trebuie să existe continuitate între camere. Trebuie o linie uniformă.” Apoi se uită gânditoare la ieşirea de incendiu. „Şi va trebui să cumperi şi casa de vizavi, desigur.” E o glumă. Cred.

...

Merită să zăbovim, totuşi, pentru a analiza atipicul acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Am fi deranjaţi dacă ar purta însemnele fostului locatar, mai ales că scopul pentru care cei mai mulţi dintre noi mergem la un hotel este de a putea face ceva ce în mod normal nu am face acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată ca şi când un cadavru tocmai ar fi fost târât din pat (în unele cazuri chiar asta s-a şi întâmplat). Interiorul autohton transmite taman opusul: este un cufăr de amintiri. Povestea locatarilor săi se reflectă în pozele de pe poliţa deasupra căminului, în imaginile de pe perete, în cărţile de pe rafturi. De-ar fi camerele oameni, ar zâmbi ca nişte pacienţi lobotomizaţi sau posibili psihopaţi.

Nu s-ar putea spune că districtul poştal SE26 al Londrei este străin strălucirii: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit la un moment dat chiar deasupra cabinetului dentistului. Însă atunci când tocurile Anouskăi Hempel au atins cimentul brăzdat de crăpături din parcarea aflată în faţa apartamentului meu, cu greu mi-am putut alunga din minte fotografiile care înfăţişau feţe regale vizitând familiile afectate de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Misiunea acestei doamne în colţişorul meu modest de suburbie nu era însă doar o manifestare a solidarităţii. Anouska Hempel, cea care a a dat un nume hotelurilor de tip boutique, sosise pentru a îmi oferi nişte informaţii pe care majoritatea proprietarilor de locuinţe din Occident doreau cu disperare să le afle — cel puţin potrivit articolelor ample din revistele de amenajări interioare şi mesajelor febrile de pe forumurile de bricolaj de pe Internet: cum să transformi o locuinţă obişnuită într-una care să aibă aspectul şi ambianţa unui apartament de 750 de lire pe noapte dintr-un hotel de cinci stele. În cazul meu, cum să „modernizezi în stil Hempel” un apartament lipsit de pretenţii format prin dezmembrare din secţiunea de mijloc a unui duplex victorian pe trei nivele.

„Poţi să te ocupi chiar tu”, îmi sugeră ea în timp ce arunca un ochi în bucătărie. „Oricine poate să o facă. Nu te împiedică absolut nimic. Dar neapărat să ai continuitate între camere. O singură idee, dusă până la capăt”. Privi gânditoare către scara de incendiu. „Şi, bineînţeles, va trebui să cumperi şi casa de alături”. Asta se vroia o glumă, presupun.

...

Ar trebui totuşi să ne oprim puţin pentru a ne întreba dacă nu este oarecum straniu acest impuls. Camerele de hotel stau sub semnul amneziei. Ne-ar nelinişti să găsim până şi cea mai mică urmă lăsată de oaspetele anterior, mai ales că mulţi dintre noi apelăm la hoteluri pentru a putea face lucruri cu care nu ne-am îndeletnici niciodată acasă. Ne aşteptăm ca încăperea în care suntem cazaţi să fie curăţată atât de temeinic de parcă din aşternuturile sale tocmai ce ar fi fost târât afară un leş. (În anumite cazuri chiar asta se va fi întâmplat.) Interiorul unei locuinţe, însă, întruchipează exact opusul, deoarece căminul este un sălaş al amintirilor. Povestea ocupanţilor săi trebuie să se întrezărească în fotografiile de pe poliţa de deasupra şemineului, în tablourile de pe pereţi, în cărţile de pe rafturi. Dacă ar fi să asemuim camerele de hotel unor tipuri umane, acestea ar fi pacienţi care zâmbesc fad după operaţii de lobotomie sau psihopaţi bine disimulaţi.

Glamourul nu este ceva neobişnuit aici, în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit chiar deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel lovesc cimentul crăpat al parcării din faţa apartamentului meu, este greu să nu mă gândesc la fotografiile acelea din Picture Post cu membri ai familiei regale vizitând familii care au supravieţuit bombelor din Al Doilea Război Mondial. Însă misiunea ei în căsuţa mea modestă de suburbie nu este doar de a oferi compasiune. Hempel – femeia care a inventat hotelul-butic înainte ca această denumire să fie brevetată – a venit să-mi dea informaţii pe care, dacă ne luăm după spaţiul alocat în revistele de design interior şi anunţurile pline de încordare de pe forumurile de bricolaj, jumătate din proprietarii din lumea occidentală par să le dorească cu disperare: cum să faci o locuinţă obişnuită să arate şi să transmită aceeaşi impresie ca un apartament dintr-un hotel de cinci stele şi 750£ pe noapte. În cazul de faţă, să „hempelizeze” un apartament modest provenit din transformarea celui de-al doilea etaj al unei case semi-victoriene cu trei nivele.

- Ai putea s-o faci, zice ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. Oricine ar putea s-o facă. Nu văd nicio piedică. Dar trebuie să existe continuitate între camere. Să urmăm o singură idee. Priveşte visător spre ieşirea în caz de incendiu. Şi va trebui să cumperi casa de alături, bineînţeles.
Glumeşte. Cred.
...

Dar merită să stai un pic să te gândeşti cât de ciudat este impulsul acesta. Camera de hotel este un spaţiu amnezic. Am fi tulburaţi dacă ar prezenta orice mărturie a vreunui fost ocupant, în special pentru că mulţi dintre noi mergem la hoteluri ca să facem lucruri pe care nu le-am face acasă. Ne aşteptăm să găsim camera de hotel curăţată atât de meticulos ca după descoperirea unui cadavru în pat. (În unele cazuri, chiar asta s-a întâmplat). Interiorul de acasă exprimă exact opusul acestei idei: el este o colecţie de amintiri. Povestea locuitorilor săi trebuie să fie acolo, în fotografiile de pe poliţa căminului, în tablourile de pe pereţi şi în cărţile din bibliotecă. Dacă ar fi oameni, camerele de hotel ar fi nişte pacienţi lobotomizaţi zâmbitori sau nişte psihopaţi plauzibili.

Ne-am obişnuit cu extravaganţa în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra dentistului. Însă atunci când tocurile Anouskăi Hempel răsună pe cimentul crăpat al locului de parcare din apropierea apartamentului meu, este greu să nu-ţi vină în gând acele fotografii din revista Picture Post ale vreunui membru regal vizitând familii bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial. Misiunea ei în bucăţica mea modestă de suburbie este însă una mai presus de compasiune. Hempel - femeia care a inventat hotelul de tip boutique înainte ca acesta să poarte o asemenea denumire comercială - a venit să-mi ofere informaţii pe care, dacă ar fi să judecăm după paginile duble din revistele de amenajări interioare şi postările îngrijorate din forumurile online DIY (do-it-yourself, n.t.), jumătate din proprietarii din lumea occidentală par că le doresc cu disperare. Informaţii despre cum să îi conferi unui case obişnuite aspectul şi spiritul unui apartament de hotel de cinci stele, la 750 de lire pe noapte. În acest caz, pentru a transforma în stilul Hempel un modest apartament modificat, pe întreg etajul al doilea al unei case semi-detaşate cu trei niveluri, în stil victorian.

"Ai putea să o faci," spune ea aruncând o privire prin bucătăria mea. "Oricine o poate face. Nu văd nimic împotrivă. Dar trebuie să existe o continuitate între camere. Trebuie să urmăreşti până la capăt o singură idee." Priveşte cu melancolie afară, spre scara de incendiu. "Şi, bineînţeles, va trebui să cumperi casa vecină." O glumă. Cred.

...

Totuşi, merită să facem o pauză pentru a reflecta asupra bizarului acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu lipsit de memorie. Am fi deranjaţi dacă ar mai purta vreo urmă a unui locatar anterior, mai ales pentru că mulţi dintre noi mergem la hotel ca să facem lucruri pe care nu le-am face acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată atât de temeinic, de parcă din pat tocmai ar fi fost târât un cadavru. (Ceea ce în unele cazuri, trebuie chiar să se fi întâmplat). Interiorul domestic întruchipează exact ideea opusă: este un depozit de amintiri. Povestea persoanelor care au locuit acolo ar trebui să fie prezentă prin fotografiile de pe etajera şemineului, pozele de pe perete, cărţile de pe rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni, aceştia ar fi pacienţi zâmbitori după o operaţie de lobotomie sau posibili psihopaţi.

În Londra SE26 suntem obişnuiţi cu luxul: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra cabinetului stomatologic. Când însă tocurile pantofilor Anouskăi Hempel se aud lovind cimentul crăpat din parcarea de lângă apartamentul meu, e greu să nu-ţi vină în minte acele fotografii din revista Picture Post cu membrii familiei regale vizitând familiile din casele bombardate în cel de-al doilea război mondial. Scopul pentru care ea se află în modesta zonă a periferiei mele este, în orice caz, altul decât compătimirea. Hempel – femeia care a inventat hotelul de tip boutique înainte ca el să fi fost cunoscut sub acest nume – a venit să îmi ofere informaţii pentru care, ţinând cont de articolele ample din revistele de decor interior şi de postările frenetice pe forumurile de bricolaj de pe internet, jumătate din proprietarii din lumea occidentală ar da orice să le aibă: cum să-i poţi da unei locuinţe obişnuite aspectul şi aerul unui apartament de cinci stele, la tariful de 750 de sterline pe noapte. Cum să „hempelizezi”, adică, un modest apartament transformat, compus din nivelul de mijloc al unei case victoriene semi-decomandate, cu trei etaje.

- Poţi s-o faci, spune ea, aruncând o privire prin bucătăria mea. Oricine poate s-o facă. Fără îndoială că se poate. Dar trebuie să existe continuitate între încăperi. Trebuie urmat un singur stil, de la un capăt la altul. Se uită pierdută dincolo de ieşirea în caz de incendiu.
- Şi, bineînţeles, ar trebui să cumperi casa de alături.
Face bancuri, mă gândesc.

...

Merită totuşi să stai şi să te gândeşti la cât de straniu e acest impuls. Camera de hotel e un spaţiu amnezic. Nu ne-ar conveni dacă ar purta vreo urmă a unui fost oaspete, mai ales că mulţi dintre noi mergem la hotel ca să facem lucruri pe care acasă nu le-am face. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată atât de bine, ca şi cum ar fi fost un mort în pat. (În unele cazuri, acest lucru chiar se va fi întâmplat.) Interiorul unei locuinţe reprezintă ideea opusă: e un depozit de amintiri. Povestea locuitorilor săi ar trebui să se afle acolo, în fotografiile de pe şemineu, tablourile de pe perete, cărţile de pe rafturi. De ar fi oameni, camerele de hotel ar fi pacienţi lobotomizaţi zâmbăreţi sau psihopaţi sadea.

Din “Să aduci hotelul acasă” de M. Sweet, pentru The Economist
In cartierul nostru de suburbie londoneză, SE26, suntem familiarizați cu strălucirea mondenă: într-o vreme, Kelly Brook și Jason Stratham au locuit la etajul de deasupra dentistului. Dar când tocurile Anouskăi Hempel au atacat cimentul crăpat al parcajului din fața apartamentului meu - cum era să nu mi-amintesc fotografiile din Picture Post, cu membrii casei regale vizitând familiile lăsate fără adapost de bombardamentele din cel de al Doilea Război Mondial? Totuși, misiunea ei în acest modest ungher de suburbie în care stau nu se limita la compătimire. Hempel – femeia care a inventat hotelul-boutique înainte ca această denumire să fi fost brevetată – a venit să-mi ofere informații după care, cum arată paginile revistelor de amenajări interioroare și postările febrile pe forumuri de bricolaj, tânjesc jumătate de proprietari de case din Occident : cum să-i conferi unei case obișnuite aspectul și ambianța unui apartament de hotel de cinci stele, a câte 750 de lire sterline pe noapte? Cum să hempelizezi, in cazul de față, un apartament modest, conceput prin amenajarea etajului de mijloc din cele trei ale unei case din epoca victoriană ?

“E posibil” – îmi spune, aruncând o privire prin bucătărie. “E la-ndemâna oricui. De ce nu - nimic nu te împiedică. Dar între camere trebuie să existe o continuitate. O idee unică, urmărită consecvent.” Se uită visătoare afară, peste scara de incendiu. “Și desigur, va trebui să cumperi casa de alături. ” Glumește. Așa cred.
...
Merită însă să stăm să ne gândim, cât de bizar e acest impuls. O cameră de hotel este un spațiu amnezic. Orice urmă lasata de clientul precedent ne-ar tulbura, mai ales ținând seama că mulți se duc la hotel ca să facă ceea ce n-ar face acasă. Ne așteptăm ca o cameră de hotel să fie curățată temeinic, de ca și cum un cadavru tocmai ar fi fost ridicat din pat (și în unele cazuri chiar a fost). Pe când interiorul casnic întrupează ideea opusă, este un repozitoriu de amintiri. Povestea locuitorilor lui va fi cu siguranță prezentă în fotografiile de pe șemineu, tablourile de pe pereți, cărțile din rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni ar fi pacienți lobotomizați, cu zâmbetul pe buze, sau, plauzibil, psihopați.

Suntem obișnuiți cu șicul în suburbia londoneză Sydenham: Kelly Brook și Jason Statham locuiau cândva deasupra dentistului. Însă când tocurile lui Anouska Hempel lovesc cimentul crăpat al parcării din fața apartamentului în care locuiesc, e greu să nu-ți fugă mintea la acele fotografii din revista de foto-jurnalism Picture Post ale somităților regale vizitând familiile rămase fără locuință datorită bombardamentelor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Totuși, misiunea ei în modestul petic suburban în care locuiesc constă în mult mai mult decât a oferi simpatie. Hempel—femeia care a inventat hotelul butic chiar înainte ca acesta să fi purtat vreo astfel de denumire—a venit să-mi ofere informații pentru care, judecând după fotografiile ample din revistele de design interior și după postările frenetice pe forumurile online dedicate bricolajului (DIY: do-it-yourself), jumătate din proprietarii de locuințe din lumea occidentală par disperați: anume, cum să conferi unui cămin obișnuit aspectul și atmosfera unui apartament de hotel de cinci stele cotat la 750 lire sterline pe noapte. În cazul de față, a "Hempeliza" un modest apartament improvizat la catul intermediar al unei case victoriene de trei etaje.

„Ai putea să o faci,” spuse ea aruncând-și privirea prin bucătăria mea. „Oricine ar putea să o facă. Nici vorbă să nu poți. Dar trebuie să existe continuitate între camere. Trebuie urmărită o singură idee.” Apoi privi meditativ dincolo de scara de incendiu. „Și, bineînțeles, va trebui să cumperi casa alăturată.” Asta era o glumă. Cred.

...

Merită totuși să ne oprim și să reflectăm asupra ciudățeniei acestui impuls. Camera de hotel este un spațiu amnezic. Ne-am tulbura dacă ar purta urmele locatarului precedent, mai ales deoarece mulți dintre noi mergem la hotel pentru a face lucruri pe care nu le-am face în mod obișnuit acasă. Ne așteptăm ca o cameră de hotel să fie curățată la fel de bine ca și cum tocmai ar fi fost îndepărtat un cadavru din pat. (În anumite cazuri, aceasta se va și fi întâmplat) Interiorul domestic întruchipează ideea opusă: e un cufăr de amintiri. Povestea celor ce și-au petrecut viața în el trebuie să fie vizibilă în fotografiile de pe șemineu, tablourile de pe pereți, cărțile de pe rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni, atunci ar fi pacienți cu operații de lobotomie zâmbitori, sau posibili psihopați.