We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Ne-am obişnuit cu extravaganţa în Londra SE26: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit deasupra dentistului. Însă atunci când tocurile Anouskăi Hempel răsună pe cimentul crăpat al locului de parcare din apropierea apartamentului meu, este greu să nu-ţi vină în gând acele fotografii din revista Picture Post ale vreunui membru regal vizitând familii bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial. Misiunea ei în bucăţica mea modestă de suburbie este însă una mai presus de compasiune. Hempel - femeia care a inventat hotelul de tip boutique înainte ca acesta să poarte o asemenea denumire comercială - a venit să-mi ofere informaţii pe care, dacă ar fi să judecăm după paginile duble din revistele de amenajări interioare şi postările îngrijorate din forumurile online DIY (do-it-yourself, n.t.), jumătate din proprietarii din lumea occidentală par că le doresc cu disperare. Informaţii despre cum să îi conferi unui case obişnuite aspectul şi spiritul unui apartament de hotel de cinci stele, la 750 de lire pe noapte. În acest caz, pentru a transforma în stilul Hempel un modest apartament modificat, pe întreg etajul al doilea al unei case semi-detaşate cu trei niveluri, în stil victorian. "Ai putea să o faci," spune ea aruncând o privire prin bucătăria mea. "Oricine o poate face. Nu văd nimic împotrivă. Dar trebuie să existe o continuitate între camere. Trebuie să urmăreşti până la capăt o singură idee." Priveşte cu melancolie afară, spre scara de incendiu. "Şi, bineînţeles, va trebui să cumperi casa vecină." O glumă. Cred. ... Totuşi, merită să facem o pauză pentru a reflecta asupra bizarului acestui impuls. Camera de hotel este un spaţiu lipsit de memorie. Am fi deranjaţi dacă ar mai purta vreo urmă a unui locatar anterior, mai ales pentru că mulţi dintre noi mergem la hotel ca să facem lucruri pe care nu le-am face acasă. Ne aşteptăm ca o cameră de hotel să fie curăţată atât de temeinic, de parcă din pat tocmai ar fi fost târât un cadavru. (Ceea ce în unele cazuri, trebuie chiar să se fi întâmplat). Interiorul domestic întruchipează exact ideea opusă: este un depozit de amintiri. Povestea persoanelor care au locuit acolo ar trebui să fie prezentă prin fotografiile de pe etajera şemineului, pozele de pe perete, cărţile de pe rafturi. Dacă camerele de hotel ar fi oameni, aceştia ar fi pacienţi zâmbitori după o operaţie de lobotomie sau posibili psihopaţi.
|