We're accustomed to glamour in London SE26: Kelly Brook and Jason Statham used to live above the dentist. But when Anouska Hempel's heels hit the cracked cement of the parking space outside my flat, it's hard not to think of those Picture Post photographs of royalty visiting bombed-out families during the second world war. Her mission in my modest tract of suburbia is, however, about more than offering sympathy. Hempel—the woman who invented the boutique hotel before it bore any such proprietary name—has come to give me information for which, judging by the spreads in interiors magazines and anxious postings on online DIY forums, half the property-owners in the Western world seem desperate: how to give an ordinary home the look and the vibe of a five-star, £750-a-night hotel suite. To Hempelise, in this case, a modest conversion flat formed from the middle slice of a three-storey Victorian semi.
"You could do it," she says, casting an eye around my kitchen. "Anyone could do it. Absolutely no reason why not. But there has to be continuity between the rooms. A single idea must be followed through." She looks out wistfully over the fire escape. "And you'd have to buy the house next door, of course." That's a joke. I think.
...
It's worth pausing, though, to consider the oddness of this impulse. The hotel room is an amnesiac space. We would be troubled if it bore any sign of a previous occupant, particularly as many of us go to hotels in order to do things we would not do at home. We expect a hotel room to be cleaned as thoroughly as if a corpse had just been hauled from the bed. (In some cases, this will actually have happened.) The domestic interior embodies the opposite idea: it is a repository of memories. The story of its inhabitants ought to be there in the photos on the mantelpiece, the pictures on the wall, the books on the shelves. If hotel rooms were people, they would be smiling lobotomy patients or plausible psychopaths. | Nu s-ar putea spune că districtul poştal SE26 al Londrei este străin strălucirii: Kelly Brook şi Jason Statham au locuit la un moment dat chiar deasupra cabinetului dentistului. Însă atunci când tocurile Anouskăi Hempel au atins cimentul brăzdat de crăpături din parcarea aflată în faţa apartamentului meu, cu greu mi-am putut alunga din minte fotografiile care înfăţişau feţe regale vizitând familiile afectate de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Misiunea acestei doamne în colţişorul meu modest de suburbie nu era însă doar o manifestare a solidarităţii. Anouska Hempel, cea care a a dat un nume hotelurilor de tip boutique, sosise pentru a îmi oferi nişte informaţii pe care majoritatea proprietarilor de locuinţe din Occident doreau cu disperare să le afle — cel puţin potrivit articolelor ample din revistele de amenajări interioare şi mesajelor febrile de pe forumurile de bricolaj de pe Internet: cum să transformi o locuinţă obişnuită într-una care să aibă aspectul şi ambianţa unui apartament de 750 de lire pe noapte dintr-un hotel de cinci stele. În cazul meu, cum să „modernizezi în stil Hempel” un apartament lipsit de pretenţii format prin dezmembrare din secţiunea de mijloc a unui duplex victorian pe trei nivele. „Poţi să te ocupi chiar tu”, îmi sugeră ea în timp ce arunca un ochi în bucătărie. „Oricine poate să o facă. Nu te împiedică absolut nimic. Dar neapărat să ai continuitate între camere. O singură idee, dusă până la capăt”. Privi gânditoare către scara de incendiu. „Şi, bineînţeles, va trebui să cumperi şi casa de alături”. Asta se vroia o glumă, presupun. ... Ar trebui totuşi să ne oprim puţin pentru a ne întreba dacă nu este oarecum straniu acest impuls. Camerele de hotel stau sub semnul amneziei. Ne-ar nelinişti să găsim până şi cea mai mică urmă lăsată de oaspetele anterior, mai ales că mulţi dintre noi apelăm la hoteluri pentru a putea face lucruri cu care nu ne-am îndeletnici niciodată acasă. Ne aşteptăm ca încăperea în care suntem cazaţi să fie curăţată atât de temeinic de parcă din aşternuturile sale tocmai ce ar fi fost târât afară un leş. (În anumite cazuri chiar asta se va fi întâmplat.) Interiorul unei locuinţe, însă, întruchipează exact opusul, deoarece căminul este un sălaş al amintirilor. Povestea ocupanţilor săi trebuie să se întrezărească în fotografiile de pe poliţa de deasupra şemineului, în tablourile de pe pereţi, în cărţile de pe rafturi. Dacă ar fi să asemuim camerele de hotel unor tipuri umane, acestea ar fi pacienţi care zâmbesc fad după operaţii de lobotomie sau psihopaţi bine disimulaţi. |