Mil veces lo he pensado y algunas veces lo he dicho ya: no hay que temer la uniformidad y la monotonía. La pasmosa facilidad de comunicaciones, los ferrocarriles, el telégrafo y el teléfono, que llevan a escape mercancías y personas de un extremo a otro de la tierra, y que transmiten y comunican el pensamiento y la palabra con la rapidez del rayo, no logran aún, ni lograrán nunca, identificarnos, desteñirnos, digámoslo así, y hacer que perdamos el sello característico de casta, lengua, nación y tribu que cada cual tiene. Se diría que para precavernos contra el roce, que pudiera limar y pulir las diferencias, nos armamos instintivamente de una virtud conservadora de lo castizo que persiste en el fondo, aunque superficialmente desaparezca.
Lo que llaman ahora high-life, o dígase aquella parte de la sociedad más rica, elegante y empingorotada, nos parece que debe ser cosmopolita, y sin embargo no lo es. Hombres y mujeres hablan en francés tan bien y a veces mejor que en español. Algunos chapurrean además la lengua inglesa y hasta la alemana. Cuando leen algo leen libros extranjeros porque de los indígenas se aburren, sin que nos empeñemos en dilucidar aquí si con razón o sin ella. Los caballeros, como no carezcan de metales preciosos o de los signos que los representan, se hacen traer de Londres trajes, caballos y coches, y las señoras se hacen traer de París vestidos y tocados. La cocina francesa hace que la española se olvide o se pervierta. Y por último, la costumbre del veraneo rara vez lleva a sus castillos y quintas a nuestros elegantes de ambos sexos, sino se los lleva a Francia, a Suiza, a Inglaterra, o a más hiperbóreas regiones. Cuando la guita es corta y no puede esparciarse el cimbel, debe volar por lo menos hasta Biarritz.
Pues bien: con todo eso, y a pesar de todo eso, nuestra high-life sigue siendo tan española como en lo antiguo, y no necesita el autor de comedias y de novelas, a fin de conservar el color local y nacional de sus personajes, buscarlos bajo las ínfimas capas sociales, o ir por ellos a las Batuecas o a los más esquivos, alpestres y recónditos lugares. | M-am gândit de-o mie de ori și-am și zis-o: nu trebuie să ne temem de uniformitate și monotonie. Comunicăm cu o ușurință uimitoare, avem căi ferate, telegraf și telefon, transportăm mărfuri și persoane de la un capăt la altul al pământului, transmitem și comunicăm gândurile și cuvintele cu viteza fulgerului, dar toate acestea nu au reușut încă și nu vor reuși niciodată a ne categorisi, a ne estompa, ca să zic așa, și a ne face să pierdem acel distinctiv de castă, limbă, nație și trib, pe care o are fiecare. S-ar spune că, pentru a ne proteja de interacțiunea care ar putea șlefui și netezi diferențele, ne armăm instinctiv cu o virtute conservatoare de puritate care, deși nu se percepe la suprafață, în fond, există. Așa numita high-life din zilele noastre, adică, acea parte privilegiată a societății, elegantă și înfumurată, ni se pare cosmopolită, dar de fapt nu e deloc așa. Bărbați și femei vorbesc franceza la fel de bine și câteodată mai bine decât spaniola. Alții îndrugă câte ceva și în engleză, și chiar în germană. De citit, citesc cărți străine, că cele naționale-i plictisesc, nu mai zicem dacă pe bună dreptate sau nu. Domnii care nu duc lipsă de arginți sau alte resurse echivalente, își comandă la Londra costume, cai și mașini iar doamnele, la Paris, rochii și pălării. Bucătăria franțuzească o împinge pe cea spaniolă în uitare sau în degradare. Și în cele din urmă, obiceiurile estivale, rar îi îndrumă pe ai noștri nobili și nobile către castelele și conacele lor, călăuzindu-i mai degrabă spre Franța, Elveția, Anglia sau alte meleaguri înflorite. Când buzunarul e strâmt si nu permite prea multe excese, trebuie să zboare măcar până la Biarritz. Ei bine, cu toate acestea și în pofida lor, high-life-ul nostru e la fel de spaniol ca pe vremuri și nu e nevoie de un comediant sau un scriitor ca să păstreze șarmul local și național al personajelor sale, să le caute printre infimele straturi sociale sau să le aducă din Batuecas ori din cine știe ce locuri ascunse, pitorești sau uitate de lume. |