Todos y cada uno disfrutarían de sus vacaciones. ¿Por qué entonces yo no habría de disfrutar de unas también? Trabajaba duro, había manejado ya varios proyectos de vital importancia para el avance de los negocios en los que se embarcaba la empresa; meses, días, horas frente a mi escritorio, seleccionando candidatos, revisando solicitudes, asignando proyectos y asegurándome de que cada proveedor de servicios recibiera su pago sin demoras.
¿Cómo era posible entonces que los demás estuviesen empacando sus trajes de baño o sus botas de nieve cuando yo sudaba excesivamente bajo el traje de corte inglés? Yo, que preparaba el café de la mañana y la tarde, que contestaba todas las llamadas que Gutiérrez y Amingorena no querían atender, que lidiaba con los asuntos desagradables entre proveedores y clientes, ¿no habría vacaciones para mí?
Veía como cada empleado entraba en la oficina de Vargas y salía triunfante, sonriendo, pensando en las vacaciones que acababa de ganarse. Sabía que debía tomar coraje y entrar a esa oficina yo también a arrebatar mis vacaciones de las manos de quien también tendría el derecho de negármelas. Y lo hice. Y aquí estoy. Disfrutando de una oficina vacía.
Las palabras de Vargas resonaban aún en mi cabeza: "No, Juancito. Lamentablemente tu viajecito a la costa no podrá ser. Por el momento necesito que alguien cuide del fuerte, ¿sabes?". Fui débil. Pero mi debilidad nada tiene que ver con que yo esté aún aquí. Si hubiese estado aunque sea medio paso delante de Vargas… Si hubiese sabido que existía una clave mágica para ganarme mi estadía en la costa por unos días... Me pregunto qué tan placentero hubiese sido estar en la playa, habiéndome ganado la empatía de Vargas del mismo modo en el que se la habían ganado los demás: informándole que trabajaría desde la playa durante mi escapadita a la costa. | Toată lumea se bucura de vacanţă. De ce atunci nu m-aş fi bucurat şi eu de-a mea? Munceam din greu, deja gestionasem mai multe proiecte de importanţă vitală pentru progresul afacerilor în care era implicată firma; luni, zile, ore întregi la birou, recrutând candidaţi, revizuind cereri, desemnând proiecte şi asigurându-mă că fiecare furnizor de servicii îşi va primi plăţile fără întârziere. Atunci cum se făcea că toţi ceilalţi îşi împachetaseră costumele de baie sau cizmele de zăpadă în timp ce eu asudam în costumul de birou? Eu, care pregăteam cafele dimineaţa şi după-amiaza, care răspundeam la toate telefoanele la care nu vroiau să răspundă Gutiérrez şi Amingorena, care mă luptam cu problemele cele mai neplăcute dintre furnizori şi clienţi, pentru mine nu exista vacanţă? Vedeam cum fiecare angajat intra în biroul lui Vargas şi ieşea triumfător, surâzând, cu gândul la concediul pe care tocmai îl obţinuse. Ştiam că trebuie să-mi iau inima în dinţi şi să intru şi eu în acel birou şi să-mi revendic dreptul la vacanţă în faţa celui care de asemenea avea puterea să mi-l refuze. Şi aşa am şi făcut. Aşa că iată-mă. Mă bucur de un birou gol. Cuvintele lui Vargas încă îmi răsunau în urechi: "Nu, Juancito. Din păcate nu este posibilă mica ta călătorie pe coastă. Pentru moment am nevoie de cineva care să se ocupe de chestiunile complicate, înţelegi?". Am fost slab. Dar slăbiciunea mea nu are nimic de-a face cu faptul că încă mă aflu aici. Dacă aş fi fost cu un pas înaintea lui Vargas… Dacă aş fi ştiut că exista o cheie magică cu care mi-aş fi câştigat şederea de câteva zile pe coastă… Mă gândesc ce plăcut ar fi fost să fiu pe plajă, să fi obţinut empatia lui Vargas aşa cum au câştigat-o ceilalţi: să-l fi informat că aş fi lucrat de pe plajă în timpul micii mele escapade pe coastă.
|